Prescura, acea pâine binecuvântată, ne aduce Viața Cerului printre noi, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, ajutându-ne astfel să străbatem marea uneori (prea) învolburată, a vieții de fiecare zi.
Multă bucurie ascundea Cuviosul în plasele acelea de rafie, din care scotea apoi daruri alese: cuvinte de binecuvântare, bănuți la ceas de necaz, „medicamente” speciale care tămăduiau boli neștiute și mai ales mâng&acir…
Postul nu vorbește despre legume în loc frigărui și de margarină în loc de unt, cum preponderent tindem noi să credem, ci despre curățirea de „grăsimile” nedorite ale minții și ale sufletului!
Veșnic necunoscut, privit în general cu circumspecție, mâine poate deveni cu adevărat al nostru, dacă i-L dăruim Domnului.
Ieșim din labirinturile sufletești în care ne zbatem, ceas de ceas, doar atunci când credem Călăuzei noastre, când conștientizăm că singuri nu putem face nimic (conf. Ioan 15, 5).
Bucuria cea adevărată este un dar de Sus, nu este nicidecum o stare dobândită prin atingerea unor parametri (cvasi)esențiali, cum ne imaginăm noi de obicei. Este „charis”, harul, după cuvintele aceluiași părinte A.
Trebuie să dăruim, dar nu oricum, ci din inimă. Pentru că cel care primește se bucură, dar mai ales pentru că Cel care vede gestul nostru, cântărește valoarea lui nu în aur, ci în bătăile aurite ale unei inimi iubitoare.
La început de An Nou bisericesc, starețul din Muntele Sfânt ne indică tuturor alpinismul duhovnicesc, folosind doar metanierul, în loc de coardă, scripeți și blocatoare.
Rugăciunea este pentru suflet ceea ce este uleiul de măsline pentru o candelă: sursă de... Lumină.
Precum radiera șterge greșeli de ortografie sau de aritmetică, la fel și smerenia, poate șterge greșeli spirituale, duhovnicești, dacă o utilizăm.
Inima, centrul vieții noastre, trebuie umplută cu cele mai alese trăiri, sentimente, dar mai ales... Ființe: cu Domnul și Preacurata Sa Maică.
Inima este în centrul vieții noastre, prin ea făcând alegerile importante. Dar o inimă de mamă, și mai ales a unei anumite Mame, este în centrul Universului, de unde vibrează pentru întreaga Creație.
Pașii spre vârful muntelui și libertatea de acolo sunt mici și mărunți, neimportanți parcă....tot așa și pașii spre Libertatea absolută a Împărăției, sfioși și nebăgați prea mult în seamă.
Cu toții ne dorim prieteni de nădejde, care să vibreze alături de noi indiferent de „vremea de afară”, dar pentru a-i și găsi, este de preferat să căutăm Deasupra noastră.
O reală doză de optimism, administrată în stilul inconfundabil al părintelui Porfirie, ne ajută să lăsăm să treacă, dincolo de noi, greutățile unei săptămâni fierbinți, de început de vară.
Îi știm cu toții pe bunicii care stau în poartă, cu gâturi lungite după nepoții care stau să vină... așa cred că stă și Îngerul Domnului, așteptând sufletele celor buni, la poarta Împărăției!
Răbdarea nu este expresia unui sistem nervos solid și stabil, ci a unei inimi pline de compasiune și înțelegere pentru aproapele nostru.
Om înseamnă mai degrabă sufletul nemuritor, așa ne învață Vasile, dascălul nostru. Mai ales de el trebuie să ne îngrijim zi de zi, hrănindu-l neîncetat cu fapte bune, rugăciune și cu dor de Domnul.
Având o altă perspectivă asupra dragostei, acel sentiment care ne marchează viața de la un capăt la altul, înțelegem mai bine că tot ceea ce este bun și frumos vine de Sus.
