Dorul este unul dintre cuvintele definitorii de Crăciun: dor de acasă, dor de cei dragi, dor de zăpadă tăiată cărări, dor să ții, precum demult în copilărie, de o coadă de purcel și dor de bucuria unui colindat, cu colegii, pe străzile înghețate ale orașului, spre case plină de tihnă, lumină și bunăvoire.
Dar în toate aceste doruri, cărora li se pot adăuga și multe altele, strălucește unul singur: dorul după Cer, așa după cum în nesfârșitele ape ale Amazonului strălucesc toți afluenții, toate râurile și pâraiele pe care le colectează de-a lungul călătoriei sale fascinante, prin cele cinci țări pe care le străbate, din masivul Nevado Mismi până la gura de vărsare (Mar Dolce) din înfumuratul Atlantic.
Iar acest dor după Cer, ne-a fost astâmpărat doar de/prin Cel coborât din Cer, Care știind că nu se poate altfel, a ales să coboare El la noi, înveșmântat în anonimat și copilărie. Și asta e Bucuria cea mare, că Domnul a dorit ca El să fie oaspete, iar noi să fim gazde, cea mai onorantă dintre toate „ocupațiile” Pământului!
Autor: Tudor-Călin CIOCA
Text: Valeriu R. BOB
